Pășind în negura neagră îți scriu ție, Cititorule, despre demonii ce pavează calea spre Regele Nopții. Cele mai absurde contraste îmi apar în fața ochilor într-o încercare disperată de a mă intimida, reușind doar să-mi ardă retina cu ura pe care o emană.
Fețe schimonosite de o durere exagerată îmi apar și dispar, sperând să mă facă să-mi doresc să nu fi ajuns aici. E prea târziu. Acceptându-mi soarta, mă îndrept spre ceea ce mi-e hazardit a fi sfârșit.
Cele mai denaturate pseudoființe îmi apar în față, târându-se, prelingându-se pe lângă mine și înșfăcându-mă de picioare, așteptând orice urmă de repulsie din partea mea. Disperarea lor îmi repugnă. Totuși, nu pot să nu apreciez efortul: oare câte suflete damnate ce au pășit pe aici au torturat?
Animalicul cortegiu funerar mă privește parcă mirat, deranjat de indiferența ce răzbește prin toți porii mei. Mai am oare pori? Nu îmi mai simt trupul: sunt una cu ceața din jur și totuși atât de diferită de ea, neavând nicio tangență cu emoțiile întunecate care reușesc totuși să mă înfioare.
Locul unde ar trebui să-mi fie plămânii e inundat de un miros de pucioasă. Ceea ce ar trebui să-mi fie nas mi se blochează. Nu mai pot respira. Conștientizez că e doar o iluzie, atât imposibilitatea cât și necesitatea de a respira.
”Ce faci, copilă?! Ce-ți veni?” mă cert singură. ”Tu ai ales drumul ăsta. Știai că va fi greu. Ai vrut să-ți demonstrezi că poți. Credeai în tine. Acum ce-ți veni?”
Da, eu alesesem drumul acesta. Drumul greu cu o pedeapsă mai ușoară. Nu am vrut drumul ușor cu o pedeapsă mai grea. De ce? De ce nu am cerut o a treia opțiune: drumul greu cu o pedeapsă grea?
Poate asta e morala: cine suferă acum mult suferă mai puțin mai târziu.
[Imi cer scuze pentru eventuale lipse de diacritice. Nu-mi place sa scriu cu ele. Am incercat totusi pentru postul acesta, dar se vede ca nu sunt obisnuita.]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu