De ce te iubesc?

Nu stiu cum am ajuns sa-mi pun intrebarea asta.

De ce te iubesc eu pe tine?

Poate pentru ca stiu ca ma iubesti inapoi :'3

Poate pentru ca acolo unde altii au lovit si au scuipat, tu ai sarutat si ai mangaiat [serios, daca interpreteaza careva... Fuck you. Just fuck you! :| ]

Poate pentru ca ma accepti pentru cine sunt

Poate pentru ca nu pot sta încruntata cand esti langa mine

Poate pentru ca stiu ca iti pot spune orice

Poate pentru ca atunci cand altii m-au parasit, tu m-ai batut pe spate si mi-ai zis ca o sa fie OK, ca tu nu o sa pleci de langa mine.

Poate si pentru ca te-ai tinut de cuvant.

Poate pentru ca stii cum ma simt, pentru ca ai trecut, printre altele, si prin ce am trecut eu.

Poate pentru ca mereu m-ai facut sa zambesc, oricat de rau era totul din perspectiva mea.

Poate pentru ca ai fost mereu acolo sa-mi dai o imbratisare si sa-mi iei gandul de la tot ce realizam ulterior ca e neimportant.

Poate pentru ca si atunci cand spui ceva aiurea, tot esti nostima! :'3

Poate pentru ca gasesc in tine tot: un sfatuitor, un shoulder to cry on, un hugattack-er xD, dar cel mai important un prieten

Poate si astea sunt motive...

Dar nu cred ca niciunul are o pondere mare.

De ce te iubesc eu pe tine?

Nu stiu.

Dar te iubesc enorm! :'3.

Mâțo, de tine vorbesc xD

Tie vreau sa-ti multumesc pe aceasta cale pentru.. tot! Multumesc! Sincer.. Din inima mea, multumesc!

O rugăminte am și eu..

   Dacă îmi promiți ceva, respectă-ți promisiunea.
   Și dacă nu o respecți, te rog, ori fă să pară că ai încercat, ori nu încerca, dar dă-mi un motiv cât de cât plauzibil.
   Dar nu așa, sec, dezinvolt și fără chef. Te rog. Te rog frumos :3

Și totuși, parcă mă lasă rece.

   Cum te simți când știi că nu ești singur? Când știi că în jurul tău mișună mii și mii de ființe, care mai de care mai absurde și mai deformate. Când știi că fiecare sunet pe care-l scoți, fiecare răsuflare, fiecare bătaie a inimii tale e percepută de cineva - de un CEVA lângă tine.
   Când o mână imaterială, pe care totuși o simti rece si emanând o aură întunecată parcă vrea să te strângă de gât, să te sufoce, să se joace cu viața ta, arătându-ți că ea te poate termina într-o clipită, dar tu nu o poți atinge pe ea. Că îți este superioară și că ar trebui să i te simți dator cu viața. Că oricât ai încerca să fugi, să te ascunzi, ea mereu va fi acolo, langă tine, în spatele tău, întărâtându-te, facându-te să îți dorești cu mai mare ardoare să scapi, astfel subjugându-te și mai mult, din nou dovedindu-se cu un pas înaintea ta.
   Cum te simți când îi auzi și tu ei răsuflarea? Când îi auzi râsul forțat, care denotă o persoană lipsită de scrupule (am zis persoană? Ha!), care îți îngheață sângele în tine, care te face să-ți dorești să se crape pământul acolo, sub tine, să te înghită, să te protejeze el de ce-i rău în jurul tău. Dar știi ca nu se poate.
   Știi că orice ar fi, nu ești singur. Și asta nu e mereu de bine...

Just another thought..

Momentul in care ai nevoie cel mai mult de liniste e cel in care constientizezi zgomotul din jurul tau.

Conștientizând visele

   Pășind în negura neagră îți scriu ție, Cititorule, despre demonii ce pavează calea spre Regele Nopții. Cele mai absurde contraste îmi apar în fața ochilor într-o încercare disperată de a mă intimida, reușind doar să-mi ardă retina cu ura pe care o emană.
   Fețe schimonosite de o durere exagerată îmi apar și dispar, sperând să mă facă să-mi doresc să nu fi ajuns aici. E prea târziu. Acceptându-mi soarta, mă îndrept spre ceea ce mi-e hazardit a fi sfârșit.
   Cele mai denaturate pseudoființe îmi apar în față, târându-se, prelingându-se pe lângă mine și înșfăcându-mă de picioare, așteptând orice urmă de repulsie din partea mea. Disperarea lor îmi repugnă. Totuși, nu pot să nu apreciez efortul: oare câte suflete damnate ce au pășit pe aici au torturat?
Animalicul cortegiu funerar mă privește parcă mirat, deranjat de indiferența ce răzbește prin toți porii mei. Mai am oare pori? Nu îmi mai simt trupul: sunt una cu ceața din jur și totuși atât de diferită de ea, neavând nicio tangență cu emoțiile întunecate care reușesc totuși să mă înfioare.
   Locul unde ar trebui să-mi fie plămânii e inundat de un miros de pucioasă. Ceea ce ar trebui să-mi fie nas mi se blochează. Nu mai pot respira. Conștientizez că e doar o iluzie, atât imposibilitatea cât și necesitatea de a respira.
   ”Ce faci, copilă?! Ce-ți veni?” mă cert singură. ”Tu ai ales drumul ăsta. Știai că va fi greu. Ai vrut să-ți demonstrezi că poți. Credeai în tine. Acum ce-ți veni?”
   Da, eu alesesem drumul acesta. Drumul greu cu o pedeapsă mai ușoară. Nu am vrut drumul ușor cu o pedeapsă mai grea. De ce? De ce nu am cerut o a treia opțiune: drumul greu cu o pedeapsă grea?
   Poate asta e morala: cine suferă acum mult suferă mai puțin mai târziu.

[Imi cer scuze pentru eventuale lipse de diacritice. Nu-mi place sa scriu cu ele. Am incercat totusi pentru postul acesta, dar se vede ca nu sunt obisnuita.]

Spectacol macabru

   Imi place sa fac ceva. Orice. Dar sa imi ceara sa-mi pun capul la contributie. Va suna atipic, dar imi place pana si sa-mi fac teme. Pentru ca asta imi ia gandul de la spectacolul omniprezent: parsivitatea oamenilor. Si din pacate, in fiecare zi am bilete gratis, mai mult sau mai putin in primul rand.

   Nu inteleg de ce oamenilor le place sa-si raneasca semenii. Dar serios, e hipnotizant sa vezi cum cei care ar trebui sa fie uniti doar se injunghie pe la spate, care mai de care sa-l mutileze pe celelalt mai rau. 

   E hipnotizant sa vezi cum oamenii sustin ca vor adevarul si chipurile il cersesc mereu, dar cand il primesc vin cu o falca-n cer si una in pamant ca de ce. Cum aud doar ce vor sa auda si inteleg doar ceea ce le reflecta opiniile deja formate, imposibil de alterat. Cum influenteaza parerile altora doar pentru a avea ei dreptate, ca sa ce? Sa para mai puternici, mai influenti, sa-si hraneasca orgoliul mereu flamand, sa-si demonstreze lor insisi ca ei au dreptate si ca ei sunt superiori in orice punct de vedere.

   Eu nu inteleg.

   Ma lumineaza cineva si pe mine?

Frica

De ce ti-e frica, de-aia nu scapi.
Iar daca cumva scapi, inseamna ca nu ti-a fost cu adevarat frica.